Firehouse.ro

Petru Ioan Cibian - 10.07.2009 

                                                                                             Inimă,
                                                                                   fii simplă ca moartea
                                                                          Lucrurile simple nu se pot dovedi
                                                                                şi sunt atâţia morţi în jur...

                                                                                         (Hristea Nichita Stănescu)

                                                              Consider un nonsens o noua recapitulare a ceea ce am văzut astăzi, cu toţii, că s-a petrecut în Vâlcele, Călăraşi.... Cu atenţia împărţită între televizor şi ştirile on-line, ascultând atâţia vorbitori mai mult sau mai puţin în măsură să dezbată astfel de evenimente nefericite, se naşte în mine convingerea că mulţi dintre noi nu am auzit sau nu am fi auzit vreodată de această aşezare unde îşi trăiesc zilele începând de astăzi 2.033 de suflete şi nu 2.034, cum ne arată indicatorul demografic oficial, dacă nu s-ar fi petrecut această tragedie.

                      Evenimentul petrecut acolo şi încercările de a aduce acea fetiţă în viaţă la suprafaţă au fost transmise live timp de câteva ore bune, de aceea nu o să mă opresc punctual asupra lui. Moartea este un fenomen  prea greu de înţeles, prea greu de acceptat şi prea greu de suportat, prea greu de înfruntat, dacă o privim mai mult decât ca pe o simplă oprire a bătăilor inimii. Cum să încerci să explici unor părinţi ce înseamnă moartea despre care nu ştii nimic, despre care nu vrei să ştii nimic, de care te temi şi conştient şi mai ales inconştient? Cum să încerci să explici moartea, un fenomen universal, cu nişte implicaţii şi efecte devastatoare, în vremuri în care ea devine tot mai evident doar un subiect numai bun de tras pe peliculă, salvat pe carduri de memorie, comentat atât de specialişti  în  emisiuni cât şi  de vecinele ieşite la croşetat

în faţa blocului...Comentează aprins despre moarte şi cauzele ei, în tandem, câte un filozof, poet, moderatori şi invitaţi ai emisiunilor nocturne, precum şi clienţii întârziaţi şi îndureraţi cu  paznicii teraselor de sub balconul meu. Am aflat cu ocazia asta că de vina sunt nu întâmplarea nefericită, ci paramedicii, primarul, consiliul local, absolut toate ministerele, preşedenţia şi nu în ultimul rând pompierii.

                     

Tot cu ocazia acestei tragedii am aflat şi cine sânt specialiştii din umbră. Cei care în discursul lor pun în balanţă, sfătuiesc, îndrumă, presupun, judecă la prea rece, sau la prea cald, în funcţie de anotimp, şi cel mai grav, condamnă, dau verdicte şi pun etichete. Nu este prima data când au loc asemenea evenimente şi sânt martor viu şi participant la unele intervenţii executate de noi într-un fel şi ajunse, bine filtrate de specialişti,  uşor deformate “pe sticla”. Oricum, eram prea murdar şi negru pe faţă ca să mă recunoască mama, vecinii sau cunoscuţii, dar ştiu ce am făcut împreuna cu colegii mei acolo, pentru ca mai apoi, văzând ce se spune la ştiri, să ne întrebăm uimiţi dacă este vorba de intervenţia la care am fost noi sau e alta....

                     Trebuie să recunosc faptul că am avut şi o uşoară tresărire de bucurie atunci când am auzit, printre atâtea sfaturi, păreri, idei, critici, o voce timidă de reporter care pomenea de efortul susţinut al pompierilor de a săpa şi lucra acolo pentru a salva o viaţă. Am auzit parca şi adjectivul “temerari”, dar mi-a pierit zâmbetul când un specialist din cei pomeniţi mai sus a venit cu mustrarea şi  ironizarea sculelor cu are lucrau salvatorii acolo. Nu ştiu în calitate de ce sau cu ce competenţă şi obraz vii în fata camerei în asemenea situaţii să faci ironii pe seama unor unelte cu care se încearcă salvarea unei vieţi. Din cauza unor oameni ca acela, moartea nu mai reprezintă ceva de o solemnitate înfricoşătoare, ci motiv de rating, de dezbateri de către  vecinele- mi care croşetează , de muşterii bodegilor dărăpanate de prin      vecinătăţi şi de leafă la preoţi.

              Mulţumesc pe această cale acelora care au reuşit să fie sobri în acele clipe, au apreciat munca pompierilor de acolo şi au arătat, la cald, cu ce ne confruntam zi de zi. Să încercăm, deci, să fim mai buni şi mai atenţi în astfel de momente şi să-i ignoram efectiv pe cei care fac din asta un motiv de prea încinse dezbateri şi analize...Lăsaţi, domnilor, pe cine vede astfel de lucruri tură de tură, poate, să vorbească şi să îşi dea cu părerea...Nu mai ieşiţi în faţă tot voi, care chiar nu ştiţ ce este moartea...Nu mai depuneţi eforturi în a blama, culpabiliza pe cineva. Moartea rămâne, totuşi, cel mai nepărtinitor, drept şi imparţial lucru destinat şi rezervat nouă, oamenilor, indiferent că vei fi îngropat în Vâlcele sau în Neverland... În motto am pus câteva versuri ale răposatului Nichita, care ne spune clar ca moartea e ceva de o simplitate ucigătoare, o simplitate  greu de înţeles. În cazul de faţă, un drum fulgerător din fundul unui puţ, direct la Dumnezeu.